O seamă de cuvinte// De ce să spunem greșeală, iar nu greșală: cum ne sufocă noile dicționare
S-așează bruma - spunea așadar Eminescu. „Așează”, iar nu „așază” cum ar vrea noile reguli să ne facă să spunem, insistând că ar trebui să zicem „înșală” și „greșală”, iar nu „înșeală” și „greșeală”, cum am pronunțat cu toții dintotdeauna.
„Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-așează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”
(Eminescu, De ce nu-mi vii)
Ne-au sufocat ororile acestea rigide ale conțopiștilor de la DOOM și alte dicționare și noi gramatici. „Înșeală” și „greșeală” s-a spus în ultimele două veacuri. A încheia - încheie, a înșela - înșeală.
În toată literatura română până în anul 2000 o să găsim numai „greșeală”, nu „greșală”, și doar „înșeală”, iar nu „înșală”. Au venit însă niște funcționari cu un algoritmul mort, pe care vor să-l aplice uniform. Dar DOOM se înșeală. Se înșeală! Sunt niște paznici necreativi, roboți care au venit să strice limba, făcând-o uniformă, ca la morgă.
Sigur, există pronunții regionale, inclusiv prin Moldova, dar în limba literară: așează, nu așază; greșeală, nu greșală; înșeală, nu înșală.
A îndesa, a înțepa, a așeza, a înșela > el îndeasă, înțeapă, așează, înșeală. Nu spunem îndasă și înțapă, ci îndeasă și înțeapă. De ce atunci „așază”, în loc de firescul așează? Cum spunea Eminescu: „S-așează bruma peste vii”.
Dacă insiști, cum vor talibanii ăștia sterili ai noii gramatici, să spui așază, de ce nu zici atunci hidos-simetric: înțapă, îndasă? De ce înțeapă, îndeasă, cu diftongul -ea-, dar tu vrei așază? Și de ce greșală, când toți scriitorii, dintotdeauna, au dat în greșeală?
Să-i lăsăm, așadar, să dospească în „greșală”, unde au rămas prinși în timp ce nivelează limba lui Eminescu, fericiți că au găsit un algoritm robotic, impus de improductivii de la Academie.
Pentru a conchide: așează, nu așază; greșeală, nu greșală. DOOM și noile dicționare se înșeală.
AUTOR: Dan Alexe
