Corespondență//La originea neînțelegerii dintre Uniunea Europeană și NATO
NATO a început uriașe manevre militare, cum nu a mai cunoscut de la Războiul Rece încoace, iar țările estice cum sunt Polonia și Țările Baltice, care privesc cu neîncredere embrionarul dispozitiv european de apărare colectivă, încep să respire cu ușurare.
De când UE a decis să adopte o politică de apărare comună la începutul anilor 2000, relația sa cu NATO a fost marcată de ambiguitate și neînțelegeri. Motivul acestei ambiguități a relației Uniunii Europene cu NATO poate fi rezumat în câteva cuvinte. Majoritatea țărilor UE se tem că apărarea europeană ar putea fi percepută ca o alternativă la NATO, ceea ce ar ajunge ca să irite și să înstrăineze principala lor garanție de securitate, Statele Unite.
Această viziune asupra lucrurilor este departe de a fi nefondată. În ultimii douăzeci de ani, apărarea europeană a fost cel mai adesea privită cu suspiciune de cealaltă parte a Atlanticului, sau chiar cu ostilitate, în funcție de guvernele aflate la putere la Washington.
Americanii nu o pot înțelege, pentru că au perceput întotdeauna UE ca pe o simplă zonă de liber schimb, iar nu un proiect de integrare politică. Apărarea europeană apare astfel în ochii Washingtonului ca o simplă cooperare militară între state suverane, ceea ce o face problematică, și poate chiar inutilă și nocivă.
În epoca războiului din Ucraina și a posibilei dezangajări a Statelor Unite de pe vechiul continent, europenii trebuie să aleagă. Dacă „Europa Apărării” nu își angajează suveranitatea, dacă se intenționează ad vitam æternam să rămână deconectată de procesul integrării europene și să nu pună în joc suveranitatea națională, atunci excluderea din dispozitivul apărării europene a țărilor NATO care nu sunt membre ale UE nu mai găsește nici o justificare.
Proiect de cooperare sau de integrare?
Până acum, de fapt, statele membre UE au avut grijă să nu răspundă la întrebările existențiale care privesc politica lor comună de apărare. Acestea sunt, totuși, simple: ar trebui oare să fie considerată „Europa apărării” ca o etapă a procesului de integrare europeană pe care UE vrea să-l întruchipeze, sau dorește mai simplu să coordoneze politicile militare ale celor douăzeci și șapte de state membre? care sunt menite să rămână distincte și suverane? Cu alte cuvinte, este un proiect de cooperare sau de integrare ?
Europenii nu au dorit niciodată să rezolve o astfel de întrebare existențială, care are un nume: „ambiguitate constructivă”. Henry Kissinger a definit acest concept ca fiind dorința deliberată, din partea actorilor diplomatici implicați într-o negociere, de a rămâne vagi cu privire la scopul final al inițiativei, astfel încât să poată merge mai departe în ciuda diferențelor pe care le pot avea.
Această noțiune a fost, fără îndoială, utilă în trecut. Fără ea, Franța și Regatul Unit nu ar fi putut, fără îndoială, să lanseze apărarea europeană în 1998. Totuși, ambiguitatea constructivă pe care se bazează apărarea europeană nu poate dura la nesfârșit. Mai devreme sau mai târziu va trebui ca ea să fie ridicată. Pe termen lung, de fapt, ceea ce este ambiguu din punct de vedere politic ajunge întotdeauna să alimenteze neînțelegeri care nu sunt deloc constructive. Și una dintre aceste neînțelegeri este tocmai cea a relației UE-NATO.
De mai bine de 20 de ani, susținătorii apărării europene încearcă să-și convingă aliații anglo-saxoni că ambițiile lor sunt complementare și nu în competiție cu cele ale NATO. Atâta timp cât nu vor înlătura ambiguitatea constructivă care a însoțit apărarea europeană timp de două decenii și până când nu vor clarifica odată pentru totdeauna, față de ei înșiși și de ceilalți membri ai Alianței, care sunt intențiile lor reale, neînțelegerea va persista. Și ei nu vor putea explica prietenilor lor anglo-saxoni în ce termeni și în ce limite pot fi asociați cu diversele proiecte pe care le desfășoară în cadrul enigmaticei lor „Europe a apărării”.
AUTOR: Dan Alexe
