O samă de cuvinte: „De inimă albastră... mitul lingvistic al culorilor”
Un mit lingvistic iritant, repetat cu emfază de profani care insistă că “e știut”, sau că au constat-o chiar ei, e cel care spune că natura, relieful, clima influențează limbile vorbite de oamenii din anumite zone. Că prin condițiile climaterice s-ar explica anumite pronunții, sunete și accente, forme gramaticale sau nume de culori.
Din nou despre mitul naturalist-etiologic sau raportul natură-limbă, sau ecologia limbajului: am văzut articole în reviste serioase care încearcă să explice chipurile prin refracția luminii din anumite regiuni faptul că unele limbi posedă un singur termen pentru “verde” și “albastru”, de pildă.
Realitatea e însă mult mai simplă. Da, iată un exemplu: Talibanii din Afganistan nu fac distincție între albastru și verde. Nu este o deficiență vizuală, însă, sau vreo lumină deosebită pe-acolo, ci este ceva cultural, pur și simplu în limba paștună nu există decât un cuvânt, “shin”, شین, care înseamnă și albastru și verde. E vorba de felul în care s-a decis cultural decuparea și etichetarea spectrului cromatic.
GoogleTranslate, ca să nu încurce lumea, din prea mult zel, a pus la albastru în paștună “abi”, آبي, dar asta e o minciună, termenul este doar un împrumut din farsi și înseamnă “de culoarea apei”: “ab > abi”. În adevărata paștună însă, când vei merge să-l întrebi pe Mollah Omar ce culoare are cerul, el îți va spune mirat: “Shin”! (شین). După care tu arăți spre iarbă sau spre ceaiul verde pe care îl bea cu bodygarzii lui mulțumiți de recolta de opiu și pui aceeași întrebare, iar el enervat: “Shin! شین, ți-am mai zis.” Sau turcoaz, cum sunt pietrele acelea pentru inel extrase din nordul Afganistanului.
Exact la fel este și în cecenă: cийна (
Și Umberto Eco a scris un text foarte frumos despre limbile care nu fac distincție între “albastru” și “verde”. E în volumul lui despre arta traducerii, scris direct în engleză, «Mouse or Rat: Translation as Negociation» (2003). Eco nu pomenește paștuna sau cecena, dar remarcă faptul că nici latina n-avea un termen pentru “albastru”. Cuvântul latin care s-ar apropia de ce numim noi albastru este “caeruleus”, însă așa se trișează, căci aia înseamnă doar “de culoarea cerului”, precum minciuna paștună cu “abi”, de culoarea apei (sau “verdele” cecen care e: de culoarea ierbii). Pe deasupra, remarcă judicios Umberto Eco, faptul că diferiții scritori latini au folosit “caeruleus” pentru a descrie culoarea cerului (desigur) dar și a castraveților (la Propertius) face să nu ne mirăm deloc atunci când Juvenal folosește “caeruleus” pentru a descrie o bucată de pâine de secară.
Desigur, numele culorilor pot veni metaforic și de la realități fizice. Si noi spunem “cafeniu” de la cafea. Ce, oare nuanța aceea nu exista și înainte să ajungă cafeaua la valahi?
Decuparea verbală, noțională, etichetarea continuumului cromatic este așadar un proces cultural, nu rezultatul vreunei refracții speciale a luminii.
De inimă albastră...
“Alb” nu este un cuvânt din lexicul fundamental. E o noțiune rară și o culoare greu de menținut.
Și nici nu e de obicei împrumutat între limbi, nici măcar când are valoare morală și metaforică. În Asia centrală, unde categoria privilegiată a societății sunt bătrânii "bărbi albe", ALB nu e niciodată împrumutat, iar expresia "barbă albă" e perfect distinctă de la o limbă la alta: "rish-i-SAFID" (farsi); "SPIN ghir" (pașto); "AK sakal" (limbile turcice). ALB nu se imprumută.
Cum am văzut, nici “albastru” nu este, de altfel, o noțiune fundamentală. Cum a ajuns însă latinescul “alabastrum” să desemneze în română culoarea bleu ar putea rămâne pe vecie un mister.
Alabastrul este o piatră de un alb lăptos și nimic nu ar predispune la un transfer de sens spre culoarea albastră. Oricum, termenul însuși, numele pietrei vine din greacă, “alabastron”, așa că oricum nu are de-a face cu “albus”, culoarea albă, în latină.
Unii au ajuns (chiar și un articol recent în revista Science) la eternele absurde teorii etiologice, care imaginează o pretinsă calitate a luminii în zonele respective, sau o fiziologie aparte a ochilor dacilor. Ei bine, o explicație mai plauzibilă ne-ar fi sugerată de o comparație a românei cu albaneza.
Albaneza, o limbă pe jumătate latină (halblateinisch) prin lexicul său fundamental, practic identic cu cel din română, are, pentru culoarea “albastru”, un termen de asemenea derivat misterios din latină: kaltër. Acest kaltër vine din latinescul “caltha”, la rândul său împrumutat din greacă: kalathos (κάλαθος). În lexicul botanicii, termenul latinesc desenează surprinzător… gălbeneaua, ceea ce ne ține la fel de departe de “albastru” pe cât ne ține și alabastrul, care e alb. Dar caltha în latină, ca și grecescul kalathos, mai desemna și o cupă largă pentru băut vin. Or acestea, în Imperiul Roman, fie ele din sticlă sau din piatră de... alabastru, erau foarte adesea de o culoare bleu, azurie, cum nu prea vedem în natură.
Așa cum cupa latinească de băut -- articol domestic prețios --numită “caltha” a dat numele albanez al culorii albastre: kaltër, tot așa — formare semantică absolut paralelă — “[cupa din] alabastrum” a putut da printre vecinii albanezilor numele culorii aceleia plăcute: albastru. Cum putem imagina, pocalul putea fi și din sticlă, nu neapărat din alabastru, dar a ajuns să dea numele culorii (cam la fel cum “farfurie” la origine desemna doar porțelanul).
Și iată cum nu prin fiziologie ajungem să explicăm, așadar, o evoluție semantică particulară, ci — ca în jurnalismul de calitate — comparând sursele.
La urma urmei, și în engleză porțelanurile sunt numite, aparent misterios, "china", dar asta doar pentru că la origine veneau din... China.
Despre alte culori nu mai zic nimic acum, până la următorul episod al acestei rubrici lingvistice. Principiul Șeherezadei.
