O samă de cuvinte // „A fermeca” și „a păcăli”: despre tandrețe și înșelătorie
A fermeca, a mângâia, a dezmierda... E ciudat cum vocabularul român al tandreții și afecțiunii vine de la cel al vrăjitoriei și al reparării dezastrelor afective.
Despre „a dezmierda” știe de-acum oricine că a însemnat inițial a șterge sau a înlătura („des-”) dejecțiile, fecalele: *merda, *mierda, rămasă în românește numai în acest cuvânt.
La fel, “farmec” și „a fermeca” vin de la acel pharmakon cunoscut încă de la Platon, de la care avem leacurile, otrăvurile și farmacia, pharmakon ajuns la noi prin influență bizantină, acoperind în română o gamă de sensuri conflictuale dar complementare, de la înțelesul malefic din „a face farmece”, până la cel dulce-otrăvitor al “farmecului” unei femei. O întreagă farmacie nefastă.
În aromână, în schimb, la machedoni, fãrmác este otrava. Fărmac, în aromână, mai înseamnă și vorbe rele, din alea veninoase, cum știe să le scoată în urma ta o femeie când încetează să mai fie fermecătoare: — „Scoati fărmac din gură” = „Îi iese otravă pe gură”.
În sfârșit, “a mângâia” are o istorie ocultă grecească antică la fel de sinistră, căci vine de la μάγγανον (mánganon), care desemna o vrăjitorie, trecută în latină ca manganum, cu sensul de mașinărie drăcească, de unde verbul spaniol: “manganear”, care înseamnă… a chinui, a căzni.
Acolo unde „mângâierea” românească e plină de tandrețe, spaniolul “manganear” înseamnă a importuna, a scoate din sărite pe cineva, a tortura. Ambiguitatea păcălitoare a farmecelor.
Și așa ajungem la “a păcăli” și “păcăleală”, care nu au o etimologie clară (nu știm de unde vin), în schimb „șotie”, „șagă” și “glumă” sunt slavisme (ultimele două — din bulgară)… Probabil dacii nu glumeau și nu zâmbeau (căci și “zâmbet” e tot din bulgară, de la <zŭb> = dinte).
Doar a “rîde” e latinesc (ridere), însă în noua ortografie, “a râde”, cu -â-, arată cumplit, căci parcă ar veni de la “radere”. Rîd și curcile.
