O samă de cuvinte // Înfipt în gramatică: forma corectă a verbului A ÎNFIGE
Care este forma corectă a verbului A ÎNFIGE? În niciun caz "a înfinge". Spunem corect "tu înfigi", iar nu "înfingi". Dacă ne uităm la clasici, găsim întotdeauna forma corectă, chiar și la Creangă.
Astfel:
«Câini ce-mi arătau dinții lor ascuțiți, ca dovadă de plăcerea ce-ar fi avut a-i ÎNFIGE în mine.» (Alecsandri, «Balta-Albă»)
sau
«Face mai întâi o cruce ș-o ÎNFIGE în pământ, de înseamnă locul.» (Creangă, «Dănilă Prepeleac»)
Forma vulgară “a înfinge”, cu un -n- inserat, a corectului verb “înfige” vine de la o confuzie între două rădăcini latine care n-au nimic în comun, afară de o vagă asemănare fonetică. Corectul “a înfige”, în română, sinonim cu “a împlânta”, “a vârî ceva ascuțit”, coboară din latinescul:
1— figo, figere
De aici, de la rădăcina *fig-, cu sensul de a străpunge, a “bate în cuie”, avem participiul fixus, fixa, fixum, ceva… fix, bătut în cuie = înfipt. (Latinescul figere, “a în-fige”, a dat în franceză verbele “figer” și “ficher” și "fixer").
În română, inculții și semidocții care adaugă incorect un -n-, cei care spun “a înfiNge”, așadar, cred poate vag că s-ar fi perpetuat în română latinescul “fingo, fingere”, care e un fals omofon, pe când verbul însemna cu totul altceva:
2— fingo, fingere nu are urmași în română. Verbul “fingere” în latină nu însemna “a înfige” (care era in-figo, în latină ), ci… ‘a frământa’, ‘a da formă’, ‘a plăsmui’. De aici verbele moderne în spaniolă “fingir” și în franceză “feindre”, care înseamnă “a pretinde”, “a se preface”.
De la sensul de “a frământa” (cf. coca pentru pâine = fingere massam panis) s-a ajuns la cel de a plăsmui ceva fals, statui, idei, etc. În schimb, de la “fingo” nu avem în română, împrumutat din franceză, decât cuvântul “fentă”, neologism care e franțuzescul “feinte”, participiu feminin de la “feindre”, ce vine într-adevăr din “fingere”.
Și mai flagrantă e situația în italiană, unde avem ambele, și
- infiggere, in-figgere = a înfige (din latinescul “figo”) și
- fingere (a se preface), inexistent în română, din lat. “fingo”.
E revelator însă că “fingere” s-a păstrat în aromână chiar cu sensul inițial de “a frământa coca” = “asfingu” și “a tăia coca” = “disfingu”.
Acestea nu au însă nimic de-a face cu “a înfige”, care este “eu higu” în aromână (cu participiul “hiptu” = înfipt)…
Să ne înfigem, așadar, cât mai mult în gramatică, iar nu să ne înfiNgem.
