O samă de cuvinte // Fix așa… n-ar trebui să vorbim
De câțiva ani, limba română trăiește o mică tragedie lexicală: o invazie de fix. Un fixism militant. Un fel de dictatură a preciziei artificiale, în care orice adverb normal e scos la pensie și înlocuit cu acest „fix” care se insinuează fix peste tot, de zici că-i un mic agent secret infiltrat în orice propoziție. Unul dintre cele mai aride, monotone, plicticoase și ucigătoare de spontaneitate clișee răspândite în limbajul cotidian în ultimii ani.
Pe vremuri spuneam „chiar acolo”, „tocmai eu”, „întocmai aici”, „exact atunci”... In istoria limbii am avut și "taman". Acum însă se simte o nevoie aproape biologică de a pune „fix” la tot pasul, ca un ingredient universal, de parcă noi toți gătit-am brusc aceeași supă conversațională fadă și am găsit un singur condiment pe raft.
Fenomenul merită o notă lingvistică: „fix” e inițial un adverb-limită, menit să marcheze precizia unei localizări. Numai că, odată scăpat în libertate, termenul s-a transformat într-un marker socio-stilistic: un fel de tatuaj verbal prin care vorbitorul îți semnalizează că e foarte, foarte prezent în propria sa frază - sau cel puțin încearcă să pară.
De aici până la abuz e un pas mic. „Fix eu?”, „fix atunci?”, „fix în mijlocul străzii?”, „fix la ora asta?” - în curând ne vom trezi că oamenii spun „fix foarte bine” sau „fix probabil”, iar Academia va trebui fix așa să bage pastile antipsihotice în DOOM ca să calmeze partícula asta hiperactivă.
Cei care-l folosesc compulsiv par să ignore că limba noastră are sumedenie de adverbe frumoase, elegante, “cu stofă” - și nu are nevoie să fie fixată cu bandă adezivă lexicală. Așa că poate ar fi momentul să punem „fix”-ul înapoi în trusa lui de scule de unde a scăpat. Dacă vrem precizie, avem „exact”. Dacă vrem surpriză, avem „chiar”. Dacă dorim contrast, „tocmai”. Dacă vrem ironie, putem doar ridica o sprânceană - nu e nevoie de „fix”.
Altminteri, să vezi ce-o să pățim când o să apară „fixissim” ca să înlocuiască și „extrem de”.
„Fix” din lene
„Fix” este acum regele absolut al limbii române, un fel de Superman al adverbelor care exprimă totul: precizie, intensitate, mirare, confirmare, negare, totul. El și-a înghițit cu nerușinare frați mai mari și mai distinși - „chiar”, „tocmai”, „anume”, „întocmai”, „exact”, „chiar așa” - și i-a trimis la pensie lingvistică.
Într-o zi obișnuită a bucureșteanului contemporan: − Unde ai parcat? − Fix în fața blocului. (Adică chiar acolo, dar „chiar” suna prea 2015.) − Cine-a mâncat ultima shaorma? − Fix eu. (Pentru că „tocmai eu” cerea prea mult efort articulatoriu.) − Cât e ceasul? − Fix 17:42. (Pentru că „exact” era prea pretențios și avea prea multe silabe.) „Fix” a devenit și particula de întărire universală, un fel de „bro” al adverbelor. Ba mai mult, „fix” suferă acum inflație galopantă. Lingviștii viitorului vor scrie teze de doctorat încercând să explice cum un adverb de precizie matematică („fix” = stabil, imuabil, precis) a ajuns să exprime totul, de la indiferență („fix mi-e!”) până la entuziasm („fix genial!”). Răspunsul e simplu: lene.
Lene articulatorie pură. De ce să alegi între zece adverbe când unul singur le poate înlocui pe toate, ca un briceag elvețian al sărăciei lexicale?
Așa că data viitoare când auzi pe stradă „fix acolo”, „fix acum”, „fix tu”, „fix așa”, nu te enerva. Zâmbește cu blândețe și șoptește în barbă, ca un ultim mohican al limbii române clasice:
- Tocmai așa, dragul meu. Tocmai așa.
Altfel riscăm să ajungem în punctul în care toată limba română devine un mare banc:
„Unde suntem, fraților?” „Fix unde ne-am adus singuri.”
