O samă de cuvinte // A vătăma - a vindeca: despre medicina limbii
Verbul „a vătăma” (din latinescul „victimare” = a sacrifica, a transforma în victimă) a rămas de două mii de ani identic din Maramureș și Moldova până la aromâna din centrul Greciei, unde „eu vàtãm” are chiar un sens mai arhaic, pentru că în aromână, spre deosebire de română unde „vatăm” înseamnă doar „a răni”, în aromână poate însemna și „a ucide”, a transforma în victimă, „victimare” = „a vătăma”. De asemenea, meglenita are „vătămari” = a vătăma, dar cu sensul mai restrâns de a bate, a lovi, a pedepsi, fără a implica neapărat o rană. La fel, în meglenită, „vătămătură” este o bătaie primită.
Din perspectiva sensului inițial, așadar, româna (unde vătămarea e practic sinonim cu a răni); meglenita („vătămari” = a bate, a rupe în bătaie, a răni) și aromâna (eu vàtãm” = eu ucid), aceasta din urmă, aromâna, păstrează sensul cel mai arhaic.
Un exemplu paralel este franțuzescul livresc „immoler” sau, reflexiv, „s’immoler” a (se) ucide, a (se) sacrifica, a se imola, ritualic sau solemn, care, deși credința populară este că ar implica moartea prin foc, vine de fapt de la “mola”, un soi de făină sărată (“mola salsa”) care se presăra pe capul victimei sacrificate (vătămate) > immolare.
Toarte astea pentru a spune că două verbe esențiale în istoria limbii române, „a vătăma” — a „vindeca”, vin din latină cu interesante alunecări semantice. Dacă „a vătăma” vine, cum am văzut, din vocabularul sacrificiilor, de la „victimare”, a transforma în victimă, în schimb „a vindeca” vine de la „vindicare”, a răzbuna, de unde au și italienii „vendetta”. În română, „vindecare” este așadar o vendetta a corpului asupra bolii sau beteșugului.
Aici, în mod previzibil, aromâna a rămas iarăși mai apropiată de latină decât româna nord-dunăreană: — Vindecare este „vindicari” și vindecat e „vindicat”… adică la fel cum a preluat și engleza din latina medievală: „to vindicate” / „vindicated” = vindecat, răzbunat.
Fărmacul lui Platon. În exuberantul său excurs filo- logic intitulat La pharmacie de Platon (1968), Derrida arătase partea ludică a dispozitivului social al țapului ispășitor, pharmakos ‒ φαρμακός ‒ și pharmakon la greci. Derrida făcuse asta cu grație nonșalantă, fără să prevadă excesele monomaniace ale lui René Girard, care în câțiva ani avea să ajungă la modă cu a sa teorie a țapului ispășitor ca principiu al evoluției umanității. Pe lângă țap ispășitor, pharmakon mai era și remediu, hap, medicament, ba chiar și otravă. Din păcate, Farmacia lui Platon are câteva lipsuri la inventar. Derrida analizează evoluția lui pharmakon din stricta perspectivă a împrumuturilor livrești occidentale, sau din cea a absenței termenului pharmakon la Platon, căci Platon nu-l folosește niciodată, deși toți ceilalți termeni ai familiei sunt prezenți la el: φαρμακεία, φαρμακεύς, φαρμακεύω (pharmakeia, pharmakeus, pharmakeuō). Derrida nu știa însă nimic despre transmiterea vie, în Balcani, a lui pharmakon prin influență bizantină.
Așa se face că în albaneză farmák desemnează otrava, iar farmakós e verbul „a otrăvi“.
Cel mai frumos a evoluat însă termenul în română, unde farmec și a fermeca acoperă o largă gamă de sensuri conflictuale, dar complementare, de la sensul malefic din a face farmece până la cel dulce-otrăvitor al farmecului unei femei.
E posibil ca polisemantismul să se fi păstrat în română prin folosirea abundentă a substanțelor intoxicante, precum afionul (care la rândul lui nu e altceva decât pronunția arabo-turcească a grecescului opion = opium; opion > afion; precum Platon > Iflatun).
Fármak, cu accentul pe prima silabă, ca în română, se mai numește otrava și în bulgaro-macedoneana din sud, din zona Skopje–Salonic, în vreme ce în aromână otrava e fărmác, ca în albaneză.
Dar fărmac, în aromână, mai înseamnă și vorbele rele, din cele otrăvite, cum știe să le scoată în urma ta o femeie când încetează să mai fie fermecătoare precum afionul.
Date fiind fărmacul aromân și farmakul albanez, e clar, așadar, că la noi farmec vine din farmacia bizantină, așa cum tot de acolo vine și a mângâia, din grecescul μάγγανον, magganon, care în română e afectiv, dar în albaneză a dat mangjí = vrăjitorie... Aceeași alunecare semantică din cazul lui farmec.
