«Torna fratre», româna, meglenita și o întreagă ironie balcanică
Întreaga enigmă cu acea misterioasă frază «Torna, torna, fratre» (Tόρνα, τόρνα, φράτρε) poate fi rezolvată astăzi de când avem la dispoziție studiile meticuloase ale lingvistului meglenit macedonean Petar Mladenov.
Plutește în Balcani o ironie lingvistică atât de fină încât ar merita brevetată: cu cât cobori mai adânc în sud, cu atât te aștepți să te îndepărtezi de româna nord-dunăreană - și totuși, în cazul meglenitei, dai peste o limbă care, pe alocuri, pare mai „acasă” decât aromâna vecină. Această observație, pe care Petar Mladenov o formulează cu o precizie calmă, aproape didactică, rămâne una dintre marile surprize ale romanității balcanice.
Meglenita - sau meglenoromâna - este vorbită de o populație mică, compactă, din zona Meglenului (astăzi împărțită între Grecia și Macedonia de Nord). Spre deosebire de aromâni, care au fost istoricește mai mobili, păstori transhumanți și comercianți, megleniții au rămas, în bună măsură, sedentari, agricultori. Și poate că tocmai această sedentaritate explică paradoxul: limba lor a conservat trăsături care o apropie frapant de româna nord-dunăreană.
Româna, aromâna și meglenita sunt absolut identice din punct de vedere structural, gramatical, morfologic, sintactic și tipologic. Sunt dialecte ale unui continuum lingvistic compact. Prima impresie - și cea mai tulburătoare - este de ordin fonetic. Meglenita păstrează un sistem vocalic care, deși afectat de contactele slave și grecești, nu s-a „deschis” și difuzat în același mod ca aromâna. Vocalele sunt mai stabile, mai „românești”, dacă putem spune asta fără să ne punem în cap jumătate din filologii balcanici. În aromână, diftongările și variațiile regionale creează o impresie de fluiditate continuă; în meglenită, în schimb, auzi adesea ceva mai apropiat de o română arhaică, compactă.
Lingviștii au știut însă dintotdeauna că din tot acest continuum romanic balcanic, care mai include si istro-româna, pe cale de dispariție, dar și dalmata, limbă dispărută la începutul sec. XX, româna nord dunăreană este cea mai apropiată de meglenită, altfel zis limba (sau "graiul", cum e termenul preferat de lingviștii români, ceea ce nu are nimic onorabil, căci "a grăi" vine din sârbește, grajati, unde înseamnă a croncăni, cum fac ciorile).
Dar adevărata surpriză apare la nivel morfologic. Sistemul articolului hotărât postpus - acea invenție balcanică pe care o împărțim cu bulgarii și albanezii - funcționează în meglenită într-un mod care amintește izbitor de româna standard. Formele sunt mai apropiate, mai puțin erodate decât în aromână, unde articolul poate căpăta variante multiple și uneori greu de recunoscut pentru un vorbitor de română. Cu alte cuvinte: meglenita nu doar că păstrează articolul, dar îl păstrează într-o formă care nu te obligă să faci exerciții de imaginație.
Mai puțin studiată până acum decât aromâna, meglenita prezintă apoi o serie de particularități gramaticale și lexicale extrem de arhaice: este singura limbă a latinității balcanice care a păstrat infinitivul lung, de pildă, cel care în română s-a substantivat, de pildă "mâncare" sau "tăiere", care au fost odinioară infinitive și în română (precum mâncare = mangiare), sunt astăzi pure substantive în română, infinitivul scurtându-se: a mânca sau a tăia... În meglenită, însă, tălari = a tăia, este exact ca italianul tagliare sau latinescul taliare.
La fel stau lucrurile și cu sistemul verbal. În aromână, perfectul compus și alte timpuri au evoluat în direcții proprii, uneori divergente de româna standard. Meglenita, în schimb, păstrează structuri care par, din nou, mai familiare. Nu identice, desigur - nimeni nu susține o continuitate pură, neatinsă - dar suficient de apropiate încât să creeze acea senzație stranie de recunoaștere.
La fel, meglenita a păstrat latinisme dispărute în română, precum agru (din latinescul < ager, agrum, câmp cultivat. Substantivul aràt, în schimb, este plugul (n.). Alte cuvinte meglenite vechi au existat în română dar au dispărut, precum mușat = frumos, de unde ne vine în mod sigur numele dinastiei regale a Mușatinilor.
Dacă ar fi să tragem o concluzie - și orice concluzie în Balcani trebuie rostită cu o anumită modestie ironică - am putea spune că meglenita este dovada vie că romanitatea nu este un bloc monolitic, ci o rețea de variații subtile. Iar uneori, tocmai acolo unde te aștepți mai puțin, găsești cea mai clară oglindă a limbii tale.
Ceea ce, pentru un lingvist, este o revelație. Iar pentru restul dintre noi, un mic scandal intelectual: cum de suntem mai aproape de megleni decât de vecinii noștri balcanici imediați?
Și așa ajungem la celebra frază menționată de cronicarii bizantini că ar fi creat panică în armată: «Torna, fratre!» prima mențiune a unei fraze în proto-română. Ori, doar meglenita posedă verbul cu infinitivul plin "turnari" sau "tornari", din latină, verb care în română se folosește exclusiv cu prefixul în-: "a (se) în-turna" sau "a (se) întoarce".
Meglenitul spune însă foarte simplu: "mi turnai casa" (m-am întors acasă); sau "torna-ti la lanta parti" (întoarce-te pe partea cealaltă). Așa încât un strigăt «torna, frate», nu putea fi scos decât de un strămoș al megleniților. Ceea ce și explică de ce ei locuiesc și astăzi în zona în care avusese loc acea expediție militară bizantină eșuată, adică în sudul Balcanilor și în nordul Greciei de azi. Și iată cum am înturnat încă o enigmă.
