O samă de cuvinte: „A bea tutun”… cum să oferi o explicație simplă unei vechi expresii fără a-ți da fumuri
Citim astăzi cu amuzament pe la Caragiale, în „O noapte furtunoasă”, de exemplu, că: — «Spiridon, care de mic e deprins a bea tutun, a fura și a duce bilețele de amor Ziței»… sau la Alecsandri, când încerca Chirița să-l îmbie pe Monsiu Șarl: — „Merci… Voulez-vous aussi boire une cigarre?”
Expresia asta, „a bea o țigară”, adică „a bea tutun”, este, cum am văzut deseori, la origine un turcism din perspectiva noastră, un regionalism frecvent întâlnit pe la autorii vechi și însemnând, evident, a fuma.
Unii critici literari de azi vor să ne facă să credem că ar fi vorba de un fel de încercare a scriitorilor satirici de atunci de a ridiculiza vorbirea contemporanilor. Dar pe atunci chiar se spunea „a bea tutun”, iar verbul „a fuma” doar a fost calchiat mai târziu din franțuzescul „fumer”. Ce este comic la Alecsandri, de exemplu, nu e faptul că Chirița însăși spune „a bea tutun” sau „a bea o țigară”, ci că se căznește să zică în franceză, pe modelul „furculision”: «boire une cigarre»; și nici măcar nu se spune «une cigarre», ci «une cigarette», sau «un cigare», asta dacă e vorba de un trabuc.
Expresia aceasta veche „a bea tutun” provine din turcismul „tütün içmek”, adică literalmente: a bea tutun, care era, cum vom vedea, doar o traducere proastă făcută de turci din persană, din iraniană. Aș putea paria că trebuie să existe astăzi pe la noi niște creatori de legende urbane care ar căuta să ne facă să credem că, într-un fel, expresia s-ar explica prin faptul că se foloseau pe atunci narghilele, acele recipiente cu apă aromatizată prin care trecea fumul, care după aceea era tras în piept, deci „se bea”.
Dar evident că nu este vorba de asta, imaginea e falsă ca orice mit urban. E vorba pur și simplu de faptul că limba turcă a fost profund impregnată de limba persană, de farsi, cum i se spune astăzi, de iraniană, și că acolo se folosește un singur verb: «hordan», lucru care pare de mirare pentru mulți, un singur verb care înseamnă în același timp „a mânca” dar și „a bea”, practic a introduce ceva în tine. Acest verb „hordan”, despre care lingviștii au dovedit că e înrudit cu anumite verbe din limbile germanice (iraniana/farsi fiind o limbă indo-europeană soră cu ale noastre, cum am tot arătat), de exemplu e înrudit cu verbul germanic cel care a dat în engleză „to swallow” (nu mai arătăm aici rudenia fonetică dintre swallow și hor- din hor-dan), a introduce ceva în corp, fie solid, fie lichid, a consuma.
„Hordan” (خوردن), spune persanul, pentru a bea sau mânca, doar că acest verb nu se poate folosi singur, însemnând ambiguu, cum am spus, a introduce în corp ceva, fie solid, fie lichid, așa încât persanul va spune pentru a mânca “nan hordan”, a „mânca pâine”, chiar dacă tu mănânci altceva, chiar dacă mănânci carne, să spunem. Persanul te va întreba dacă „ai mâncat?”: „nan hordi?”, dar asta nu înseamnă „ai mâncat pâine”, ci pur și simplu „Ai mâncat (ceva)?”
Nu e ceva unic pe planetă, nici chinezii nu folosesc verbul a mânca (chī 吃) în stare singură, ci doar însoțit de „orez” (fàn 饭), așa încât invitația „Chī fàn” nu înseamnă hai să mâncăm orez, ci e doar o invitație la masă, orezul (fàn 饭) fiind echivalentul cultural-culinar al persanului “nan” (pâine), iar când persanul te invită să „nan hordan” cu el, nu înseamnă că-ți va oferi doar o lipie.
Iar dacă bei, atunci în persană se folosește to același verb „hordan” însoțit de un lichid, de exemplu „çay hordan”, a bea ceai, sau „șarab hordan”, a bea vin, și el te va întreba „çay hordi?”, ai băut deja ceai?, vrei să bei cu mine?, așa încât atunci când persanii s-au apucat să fumeze au folosit același verb „hordan” (خوردن), care pentru ei însemna a introduce în corp o substanță, a consuma.
(Ca o paranteză comică, am putea spune că rudenia verbului persan „hordan” cu englezescul „to swallow” a fost deja dovedită extra-lingvistic și judiciar de Bill Clinton prin acea faimoasă negație: — «I didn’t swallow!», vorbind despre a fuma marijuana, adică: „n-am înghițit”, „n-am tras în piept”!)
Turcii, în acel pidgin, acea limbă creolă (Sprachbund) care devenise turca otomană, au calchiat pur și simplu, cuvânt cu cuvânt, expresia persană, făcând din ea „tütün içmek” = a bеa tutun. Puteau alege să zică „tütün yemek” = a mânca tutun, verbul persan de origine însemnând ambele, dar cum nu îl mestecau, ci îl inhalau, îl trăgeau în piept (ceea ce Clinton afirmă că nu făcuse), au ales „a bea” = içmek.
Așa încât „tütün içmek” a fost preluat la rândul său în română, fără să avem nevoie să trecem acum prin legende urbane inventate cu narghilele și fumul aromat care trece prin apă mai întâi, deci e „băut”, înainte de a intra în corp.
Persana folosește în mod frecvent acest tip de construcție cu verbe auxiliare care au nevoie de un complement direct pentru a exprima sensul concret. Verbul hordan = a mânca / a bea, în funcție de complement, este atât de răspândit în persană încât până și „a jura” se spune aparent „a mânca (sau a bea) jurământul”, deoarece în respectivul context vine de la o provocare de a mânca sau a bea sulf! Expresia este „sogand hordan” (سوگند خوردن), sogand fiind sulful, dar expresia în sine înseamnă „a jura”.
În procese în care era vorba de viață și moarte, cel care era sigur pe sine putea propune ceea ce se numește în legislația medievală occidentală o „ordalie”, o încercare potențial letală prin care își arăta cinstea și onoarea: acuzatul care se știa nevinovat propunea (sau, cel mai adesea, i se impunea) să bea o substanță amestecată cu sulf, sogand, „sogand hordan”, adică trebuia să mănânce sau să bea sulf pentru a-și dovedi nevinovăția și de aici a rămas și sensul farsi modern de a jura = „a mânca/bea sulf”. Pentru că dacă ești gata să bei apă sulfuroasă în timpul unei ceremonii solemne, atunci înseamnă că - da - îți „mănânci” ostentativ jurământul care te putea ucide și că lumea chiar poate acum să te creadă. Arhivele nu ne spun câți au eșuat.
Pentru ce zic toate astea? Pentru a arăta cum se nasc unele legende urbane. Așa cum în expresia cunoscută de toată lumea ca fiind inventată de snobi care pretind că „mișto” nu ar veni din țigănește, ci dintr-o inventată expresie germană „mit Stock” = cu baston, la fel, unii ar putea pretinde că vechea expresie românească astăzi ieșită din uz „a bea tutun” venea de la faptul că tutunul se sorbea prin narghilea, printr-un recipient cu apă. Dar nu de acolo vine, ci e un simplu calc gramatical eronat făcut de turci mai întâi din persană, „tütün içmek”, a bea tutun, luat din persană de la aceeași expresie unde verbul respectiv «hordan», înseamnă în același timp a bea sau a mânca sau a înghiți… în funcție de substanța sau fumul la care te referi.
Și când cineva vine la tine cu altă mitologie aberantă, poți oferi toate aceste explicații simple fără a-ți da fumuri.
