Mereni, satul care nu uită: Documente și mărturii despre deportările sovietice
În Piața Marii Adunări Naționale din capitală, vineri a fost inaugurată expoziția dedicată victimelor deportărilor staliniste. Manifestația își propune să aducă mai aproape de public documente și mărturii care vorbesc despre amploarea represiunilor sovietice și despre responsabilitatea de a păstra vie memoria celor care au avut de suferit. În satul Mereni, memoria acelor evenimente este păstrată de supraviețuitori, urmașii lor și de cei care continuă să documenteze una dintre cele mai dureroase pagini din istoria noastră.
La Mereni, memoria represiunii sovietice este ținută vie. Localnicii se adună la muzeul din sat ca să-și aducă aminte de drama familiilor deportate. Au adunat documente, fotografii, mărturii și lucruri care le-au aparținut celor trimiși în exil. Pe pietrele comemorative sunt trecute numele a 50 de persoane care în urmă cu 85 de ani erau pe lista neagră a NKVD-ului.
Muzeul a reconstituit un vagon de marfă, simbol al drumul chinuitor spre Siberia. Aici, Vladimir Piscop se întoarce la povestea tatălui său, Gheorghe, ridicat în prima operațiune de deportare.
„După spusele lui tata, s-au pornit pe 13 iunie și au ajuns în septembrie. Erau multe naționalități acolo, ucraineni, chiar și ruși erau, nemți erau, moldoveni, tătari erau. De unde, cum, nu știu, dar erau, spuneau tata și mama. Ei toți duceau o viață, nici nu se poate de numit viață, supraviețuiau, care și cum puteau. Lucrau nu câte 12 ore, dar câte 15 ore. Ei se uitau, dacă puteai încă o oră și dacă se întâmpla, că erau care refuzau, că nu mai poți, atunci îl luau într-o parte și îl împușcau în spate ca și cum ar fi vrut să fugă, că ei dădeau darea de seamă că au venit atâția, dar unde sunt restul. Iată, a vrut să fugă și l-am împușcat”, povestește Vladimir Piscop.
El și cinci frați ai săi s-au născut în exil.
„Mama, tot era din deportați, dar deportați erau din Rusia, din Sankt Petersburg, cum era cândva Petersburg. Păi înainte de revoluție din 1917, adică părinții, buneii mamei și tot acolo au rămas, că acolo e o localitate că nu ai unde fugi. Toți ne-am născut acolo, șase copii. În 1958, cu chiu cu vai, au mai adunat bani, casa de pe loc nu au mai vândut-o că cui s-o vândă și au lăsat-o și au venit aici”, spune bărbatul.
Destinul familiei Piscop l-a inspirat pe scriitorul Anatolie Caraman, originar din Mereni. El a studiat și a pus cap la cap poveștile consătenilor săi strămutați în prima operațiune mare de deportare.
„La noi din sat, în timpul acesta, noi, urma cercetărilor, analizelor, am depustat doar nouă persoane care au fost depărtate în primul val de deportări. Sigur că în valul 2 au avut deja mai multă putere, mai mult timp, când dacă după primul val s-a început războiul, toate chiar și în primele zile ale războiului au fost arestați oameni care se împotriveau regimului sau care aveau păreri, organele sovietice aveau păreri că ei nu pot fi loiali puterii sovietice. Și în așa fel aveam Lemurachi Ion, Platon Fiodor, Racu Efim, Chiperi Nistor, Chiperi Ion, Culicovschi Alexei, Baciu Chiril, Baciu Andrei și Piscop Gheorghe”, menționează scriitorul.
În doua operațiune sovietică de deportare - Iug - 118 familii din satul Mereni au fost strămutate forțat. Printre care și a lui Simion Lungu, născut la fel în exil. Ei s-au repatriat în 1958.
„În 1949, în al doilea val de deportări, au fost deportați părinții mei, Haralambie Lungu și Sofia Lungu cu patru copii. Patru copii și cu al cincilea mama era gravidă în șase luni. Mâncare vreo două zile la început, ori trei zile nu le-au dat nimic. Mai târziu, adică a patra, a cincea zi au început a le da ceva mâncare: pâine, apă. Dar ca atare au suferit foame tot drumul. La orice gară, unde se oprea trenul din vagoane dădeau jos cadavre. Și îi înmormântau acolo, de-a lungul căii ferate. Calea ferată e semănată cu morminte”, spune Simion Lungu.
Bunicul Larisei Zaharia a fost arestat de sovietici, iar bunica ei a fost ridicată în 1949 și a rezistat pe drum până în Siberia, cu doi copii, pentru că a reușit să ia puțină făină, ulei, și câteva haine.
„Și când au ajuns acolo, bunica mea zicea că a rămas la tulpina unui trunchi de copac. Asta ia fost prima casă în Siberia, cu doi copii minori. Mai apoi, cam la două săptămâni, au zis că le-au adus unelte ca să facă barăci în care să locuiască. Și în aceste barăci locuiau multe familii la un loc. Nu erau magazine, li se dădea mâncare o dată în zi când mergeau în vagoane până la destinație. Mama mea acolo împlinise deja 16 ani și mergea la lucru. Și era mărunțică de felul ei, dar încărca și descărca vagoane”, povestește Larisa Zaharia.
Deportările în masă sunt doar una dintre formele represiunii sovietice.
„Merenenii noștri și oaspeții satului veneau la muzeu și se documentau în privința evenimentelor care au avut loc și cum au avut loc la Mereni în cele trei sau putem numi chiar patru valuri de deportări și de arestări a consătenilor noștri, care au început în anul 1940, îndată după așa numita eliberare din partea puterii sovietice”, spune Larisa Ciobanu, directoarea Muzeului de Istorie și Etnografie din satul Mereni.
Regimul comunist de la Moscova s-a impus prin teroare, arestări și execuții politice, mobilizare forțată la muncă, foamete și colectivizare. Deportările sunt cele mai vizibile pentru că au lovit familii și sate întregi.
CITIȚI ȘI:
