O samă de cuvinte | Dzice sau zice, câne sau câine: Un voiaj lingvistic în timp
Luni 31 august este Ziua Limbii Române și cu această ocazie aș vrea să amintesc câteva lucruri despre începutul scrierii. Nu misiva informatorului care era Neacșu de la Câmpulung, ci primii cronicari, cu toții moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, și cei care încercau să facă același lucru dincolo de Milcov, în Țara Românească: Letopisețul Cantacuzinesc, cronica Bălenilor, Radu Greceanu, Radu Popescu și stolnicul Constantin Cantacuzino.
Pentru a stabili decorul, am să amintesc un episod despre care am mai vorbit și care constituie într-un fel și actul de naștere al nobilimii moldovenești:
— „Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari bețivi. Campionii, duși pe podul de la Focșani, care e hotarul între Moldova si Valahia (in pontem Fokczaniensem qui limes est) s-au luptat atâta golind cu rândul paharele, până ce valahul a murit înecat cu bãuturã (donec Valachus nimia vini copia suffocatus afflaret spiritum). Drept platã pentru izbânda lui, moldoveanul a fost dăruit de domnul său cu titlul de boier (nobilitate donatus fuit).“ (Dimitrie Cantemir, «Descriptio Moldaviae», cap. XVII, De Moldavorum moribus / Despre năravurile moldovenilor)
Acum, închipuiți-vă o crâșmă în Focșani, pe la 1700, chiar pe hotarul dintre Moldova și Țara Românească, lângă podul pe care a avut loc competiția băutului. Să ne imaginăm că ajungem acolo fără să îmbătrânim deloc pe drum și vedem cum la o masă beau doi oameni cu călimări la brâu: un cronicar moldovean și un scrib muntean. Se înțeleg perfect. Vorbesc aceeași limbă, nu le trebuie un tălmaci. Și totuși, fiecare al treilea cuvânt al celuilalt sună ușor… exotic.
Moldoveanul vorbește despre “perje”. Munteanul înțelege târziu că-i vorba de “prune”. Moldoveanul spune “hulub”, munteanul pricepe că e “porumbel”. Unul are un “harbuz”, celălalt vede un “pepene”. Iar la culcare, moldoveanul se învelește cu “oghialul”, munteanul, dânsul, cu “plapuma”. Nu sunt glume de ghid de conversație. E geografie politică turnată în vocabular.
La vremea aceea, Moldova lui Grigore Ureche și a lui Miron Costin privesc spre nord. Amândoi cronicarii au învățat carte în Polonia, amândoi scriu cu polonisme în călimară: hatman, leah, pospolită.
Muntenia se uită spre sud, spre Stambul sau Țarigrad: cronicile ei înșiră capugii, a mazili și sineturi: turcisme de cancelarie. Aceeași limbă - două antene întoarse în direcții opuse.
Apoi vine sunetul vorbelor. Moldoveanul de atunci scrie dzice, nu „zice”. Dumnedzău, nu „Dumnezeu”. Spune câne, nu „câine”. Munteanul are, în schimb, un tic care a supraviețuit până azi în București: „dă la” în loc de „de la”, „pă” în loc de „pe”. Ascultați azi cinci minute de comentariu sportiv: ă-ul e încă acolo, luat “dă pă jos”.
Dar cea mai frumoasă diferență în discuția din crâșma imaginară din Focșani nu stă în cuvinte, ci în felul în care se așează fraza. Miron Costin, om cu studii latinești, a încercat ceva cu totul eroic pentru vremea lui: să facă româna să funcționeze ca latina. Fraze lungi, subordonate încolăcite, iar verbul aruncat tocmai la sfârșit, ca o piatră de boltă. E greoi, dar maiestuos. Din acest fel de a scrie ne-a rămas una dintre cele mai frumoase fraze din limba română:
„Nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi.”
Iar Ion Neculce, și dânsul tot moldovean, face exact pe dos. El scrie cum se povestește seara, la foc: și… și… iar… deci. Fără arhitectură a frazei, dar cu suflu viu. Și își începe legendele cu cea mai onestă declarație din toată literatura noastră veche:
„Deci cine va ceti și le va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăși bine va fi.”
Avem aici primul “disclaimer” din cultura română. Și este de pe la 1730.
Iar cronicile muntenești? Ele aproape că nu au autor. Sunt scrise de logofeți și de călugări, comandate de partide boierești: Cantacuzinii scriu o istorie, Bălenii o au pe-a lor, descriind exact aceiași ani. De aceea cronicile muntenești au un stil de dosar administrativ: formule fixe, tipare bisericești slavone, lanțuri de gerunzii. De pildă: — „Văzând domnul… și înțelegând vicleșugul… s-au sculat cu oaste.”
Moldovenii arată personalitate - muntenii dovedesc grijă pentru procedură.
Și acum vine poanta istoriei: cei care scriau mai frumos au pierdut! Limba română literară nu s-a clădit pe moldovenește, ci pe muntenește, pentru că acolo, la valahi, erau tiparnițele, acolo s-a tipărit Biblia de la 1688, acolo a predicat Antim Ivireanul. Norma se instalează unde e presa și unde se mută capitala, nu unde se face proza meșteșugită.
Ceea ce nouă ni se pare astăzi „mai literar” la un text muntenesc poate fi o iluzie retrospectivă. Româna standard modernă avea să adopte, în urma unui proces istoric îndelungat, numeroase caracteristici ale variantei sudice. Cititorului de astăzi îi este, prin urmare, aproape întotdeauna mai familiară forma muntenească tocmai pentru că urmașii ei au câștigat competiția normei.
Nu pentru că muntenii secolului al XVII-lea vorbeau „mai corect”, ci mai ales pentru, că după Unire capitala principatelor lui Cuza a fost stabilită la București, iar nu la Iași, în ciuda focarului literar din jurul Junimii.
Așa că astăzi scriem și pronunțăm: „zice”, „câine”, „pe”. Pă muntenește. Dar când vrem să spunem ceva care să rămână, tot la un moldovean ne întoarcem. Miron Costin, acum trei sute cincizeci de ani:
„Că nu ieste alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților.”
Trupul limbii române e muntenesc… dar vocea și sufletul sunt moldovenești.
Toată lumea are un accent
Pentru a încheia (provizoriu), am să repet ce am mai spus: în România, mai ales în sud, a devenit un clișeu ieftin a râde de accentul moldovean. În realitate, accentul bucureștean (cu toate acele -ă-uri în loc de -e, despre care am vorbit, ca în “pă jos” și “dă pă masă”) ar fi, de fapt, pentru un lingvist marțian, mult mai deviant decât cel moldovenesc, care e, dintre accentele românești, cel mai apropiat de latină.
Mai la sud, dialectul bucureștean a închis toate A-urile neaccentuate ( cf. [să-nă-tá-te], din lat. sanitatem). Moldoveneasca, în schimb, a păstrat fonetica curată: [sanatati], cu A-uri deschise la fel de larg ca și gura si mai apropiat de latină decât ă-urile bucureștene… Bucureștenii ar trebui așadar sa știe, conform realității lingvistice, că… toată lumea are un accent!
