După Saxonia-Anhalt: Peisaj al Europei unei extreme drepte fracturate
În ultimele două zile, dacă lăsăm deoparte războiul din Ucraina, principalul subiect care monopolizează titlurile în presa internațională este fără îndoială victoria electorală în landul Saxonia-Anhalt, în Germania, a partidului de extremă dreaptă, Alternativa pentru Germania (în germană: Alternative für Deutschland / AfD).
Alternativa pentru Germania a obținut aproximativ 44% din voturi, o victorie covârșitoare datorită prezenței ridicate la vot, care i-ar oferi 39 de locuri în parlamentul regional - puțin sub cele 42 de locuri necesare pentru a guverna complet. Rezultatul este o catastrofă pentru Uniunea Creștin-Democrată a cancelarului Friedrich Merz, al cărei sprijin s-a prăbușit la mai puțin de 18%, față de 37.1% în 2021.
Titlurile se succed și se aseamănă: „eveniment istoric”, „fără precedent”, ceva „unic de la al Doilea Război Mondial încoace”, mergând până a se vorbi de un pericol pentru Europa, incluzând aici și reacția cancelarului german Friedrich Merz, care s-a declarat „profund șocat” de rezultatul alegerilor din acel land, cu toate că acea victorie trebuie relativizată la nivel european.
Realitatea arată însă că alegerile dintr-un mic land german nu riscă să debordeze sau să ducă la un val și o unificare a extremelor așa cum ar dori-o nu numai Putin, dar și unii ideologi MAGA extremiști americani, de la Elon Musk, care a intervenit direct pe rețeaua sa de socializare X pentru a sprijini insistent AfD, până la Steve Bannon, fostul strateg-șef și ideolog al lui Donald Trump, care, în urmă cu ceva vreme, chiar a efectuat un turneu prin Europa, încercând să unească feluritele drepte extreme europene.
Victoria AfD în Saxonia-Anhalt din perspectiva UE
Este, într-adevăr, prima dată din 1945 încoace când un partid cu rădăcini atât de ambigue – ca să nu spunem mai mult, legat de cel de-al Treilea Reich al lui Adolf Hitler și, prin urmare, monitorizat de serviciile de securitate germane – a ajuns la putere la nivel local.
Trebuie văzute însă și dimensiunile fenomenului: landul Saxonia-Anhalt, care a făcut parte din fosta Germanie comunistă (RDG sau DDR), are doar 2.1 milioane de locuitori într-o țară cu 83 de milioane.
Una din principalele lecții este, desigur, înfrângerea răsunătoare a partidului CDU al cancelarului Friedrich Merz, alegătorii respingând în mod covârșitor politicile creștin-democratului (pensii, securitate socială).
Dacă e însă să o luăm la nivelul Parlamentului European, de pildă, care este un bun indicator al temperaturii politice a continentului, AfD reprezintă doar 15 europarlamentari din 720 din cele 27 de țări și, de altfel, au fost evitați de la început de alte grupuri de extremă dreaptă care au format o altă mare formațiune, lăsând AfD într-un grup transnațional mărunt care nu are decât 27 de membri. Până și fostul Front Național, Rassemblement National (RN) din Franța, al lui Marine Le Pen, a refuzat să aibă de-a face cu AfD, intrând într-un alt grup care se numește Patrioții pentru Europa, grup cu 85 de membri din 720, dintre care 30 sunt francezi; altfel zis, francezii dreptei extreme sunt de două ori mai numeroși în Parlamentul European decât cei 15 din AfD.
De aceea, adevăratul mare indicator pentru influența extremei drepte pe continent nu este și nu poate fi rezultatul alegerilor din acest land sărac, Saxonia-Anhalt, din Germania, cu doar 2 milioane de locuitori față de 85 de milioane cât are Germania, și dintre care mulți alegători în vârstă au crescut în regimul autoritar comunist.
Adevăratul indicator politic și semnal al unor posibile schimbări vor fi alegerile prezidențiale franceze de anul viitor, în care Emmanuel Macron nu se mai poate prezenta și pentru care, actualmente, principalul favorit este șefa acelui Rassemblement National (RN), Marine Le Pen, care nu a dorit să aibă nimic de-a face cu germanii din AfD. Și aici intervin, desigur, și foarte multe rivalități istorice între diferitele culturi pe care le reprezintă aceste partide de extremă dreaptă.
Încercarea ideologului lui Trump, Steve Bannon, venit în Europa pe când Viktor Orbán era încă premierul autoritar al Ungariei, încercarea lui de a uni dreptele extreme europene a eșuat lamentabil, tocmai pentru că emisarul ideolog MAGA nu înțelegea toate aceste diferențe și rivalități dintre partidele extremiste europene, care în cele din urmă rămân prinse în chinga propriilor lor culturi naționale, deseori rivale și incompatibile una cu alta: ultranaționaliștii francezi sau belgieni îi detestă pe cei germani; extremiștii italieni și austrieci se detestă reciproc din pricina Tirolului ș.a.md., așa încât asta, în practică, exclude orice alianță funcțională a extremelor la nivelul întregii Europe.
Pe deasupra, Fratelli d'Italia ai Giorgiei Meloni, care inițial erau considerați neofasciști, s-au dovedit atlantiști, pro-euro și UE, pro-NATO și proucraineni și anti-ruși (spre deosebire de AfD), în timp ce Rassemblement National al lui Marine Le Pen este anti-UE și pro-rus.
Așa încât va trebui să așteptăm alegerile prezidențiale franceze din aprilie 2027 pentru a vedea în ce direcție arată busola politică europeană. Pentru moment, un francez din trei (34%) se declară gata să voteze pentru Marine Le Pen, ceea ce înseamnă cel puțin că ea va intra în al doilea tur al alegerilor. Iar revenind la Germania, dacă într-adevăr se va fi produs o undă de șoc prin rezultatul din Saxonia, vom vedea luna aceasta, peste două săptămâni, când pe 20 septembrie vor avea loc alegeri legislative în alte două landuri germane, în Berlin și în Mecklenburg-Pomerania.
În așteptarea alegerilor din Franța în 2027
Această victorie locală a AfD într-un land german vine într-un moment în care, în Franța, Marine Le Pen e arătată de sondaje cu mult înaintea tuturor contracandidaților în primul tur al alegerilor prezidențiale. În toată această furtună europeană, Franța deține o poziție de lider, pentru că este a doua cea mai mare economie din UE și cea mai populată țară după Germania, dar mai ales datorită rolului motor pe care Parisul l-a jucat întotdeauna în proiectul european, în general alături de Berlin.
În 2027 însă, pentru prima dată, Franța ar putea fi condusă de un președinte care va împiedica integrarea europeană. Ce efect ar avea un astfel de rezultat asupra relației franco-germane, un pilon al acestei construcții? Președintele nominal al RN, partidul lui Le Pen, Jordan Bardella, a încercat să liniștească publicul într-un interviu acordat publicației Frankfurter Allgemeine Zeitung, deși majoritatea experților de pe scena europeană resping scenariul „melonizării” pentru un președinte francez RN, cu referire la diplomația centristă a populistei Giorgia Meloni, prim-ministrul italian.
În Franța, președintele are puteri mult mai largi decât prim-ministrul italian. Italia are și ea o garanție în persoana înțeleptului și foarte experimentatului președinte Sergio Mattarella, solid în ciuda vârstei sale (84 de ani).
Problemele extremei drepte în Suedia
Partenera unui înalt oficial democrat suedez, care lucrează la Parlamentul din Stockholm, este acuzată că a răspândit dezinformări în numele Rusiei. Acest scandal zguduie coaliția de guvernământ înaintea alegerilor parlamentare din 13 septembrie.
Pentru majoritatea aflată la încheiere de mandat, înaintea alegerilor de duminica viitoare, compusă din dreapta liberal-conservatoare și extrema dreaptă, dezvăluirile nu puteau veni într-un moment mai nepotrivit. Cu zece zile înainte de alegerile parlamentare din Suedia, revista Expo a publicat, joi, 3 septembrie, o anchetă foarte detaliată care a dezvăluit pozițiile proruse ale unei angajate a Partidului Democrat din Suedia (naționaliști, SD) și legăturile acesteia cu persoane și organizații favorabile Kremlinului.
Din 2017 până în 2024, aceasta a lucrat ca asistentă parlamentară pentru Democrații Suedezi în cadrul Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului. Pe nume Polina Malaberg, rusoaică naturalizată recent, ea a fost apoi numită expert politic în cadrul Comisiei Constituționale, responsabilă de asigurarea respectării legilor și a Constituției de către guvern și miniștrii săi. Din 2024, este, de asemenea, partenera unuia dintre liderii partidului, Gustav Gellerbrant.
Cu toate acestea, potrivit revistei, care a analizat postările sale de pe rețelele de socializare timp de peste un deceniu, Polina Malaberg a răspândit constant dezinformare pro-rusă. După invazia Crimeei din 2014, ea a susținut că locuitorii peninsulei ucrainene doreau să aparțină Rusiei. Ulterior, ea a acuzat instituțiile suedeze că au efectuat o „spălare de creier în masă”, a comparat criticile la adresa Moscovei cu „cele mai întunecate pagini ale istoriei europene” și a denunțat un „genocid împotriva popoarelor slave”.
Aceste dezvăluiri ridică semne de întrebare. Nu doar pentru că, în exercitarea atribuțiilor sale, Polina Malaberg a avut acces la dosare de securitate sensibile care ar putea prezenta „un interes deosebit” pentru Rusia, potrivit serviciilor de informații suedeze, ci și din cauza identității partenerului său. Din 2022, Gustav Gellerbrant, prezentat ca unul dintre principalii arhitecți ai coaliției cu dreapta conservatoare liberală, este detașat la secretariatul general al guvernului.
Parlamentul European: Progrese limitate ale dreptei
S-ar părea astfel că barierele împotriva extremei drepte se prăbușesc în întreaga Europă. Alegătorii, chemați să astupe faliile statului de drept unindu-și vocile împotriva amenințării, arată din ce în ce mai puțină motivație pentru a le repara. În Parlamentul European, un baraj întreg pare că s-a spart. Proiectul de regulament care vizează accelerarea expulzării migranților fără acte, votat deja în martie, a fost pentru prima dată rezultatul cooperării dintre conservatori și cele trei grupuri parlamentare de extremă dreaptă. Ruptura pare istorică pentru o adunare supranațională unde voturile rezultă, în general, din compromisuri create între conservatori, social-democrați și liberali.
E drept, la nivelul întregii Uniuni Europene, încercările tradiționale de a stopa valul populist au fost întotdeauna de scurtă durată. Multe partide populiste au intrat în coaliții guvernamentale actuale. Suntem foarte departe astăzi de anul 2000, în urmă cu un sfert de secol, când în UE se ajunsese chiar până la a impune sancțiuni diplomatice împotriva Austriei, unde conservatorii se aliaseră cu Partidul Libertății din Austria (FPÖ) al răposatului populist neonazist Jörg Haider. În ciuda eșecului lamentabil al acelor sancțiuni și, deși Austria nu a încetat să mai fie o adevărată democrație, orice încercare de cooperare sau alianță a fost de atunci stigmatizată de către stânga și de o mare parte a dreptei tradiționale din întreaga Europă.
Ministrul de Externe de atunci al Belgiei, liberalul Louis Michel, refuzase chiar să strângă mâna omologului său austriac.
Ce este „cordonul sanitar”
Termenul de „cordon sanitar” corespunde celui de containment din politologia anglo-saxonă, la rândul său o adaptare din limba franceză a respectivei expresii „cordon sanitar”, folosită pentru a descrie politica occidentală față de Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. În politica internă a țărilor din UE sau în Parlamentul European compus din formațiuni politice transnaționale, „cordonul sanitar” indică angajamentul luat de partidele tradiționale de a nu se alia în vreun fel cu cele extremiste, de dreapta sau de stânga.
De ani de zile se tot vorbește însă despre destrămarea continuă a „cordonului sanitar”. Partidele dreptei extreme au făcut progrese constante în parlamentele din întreaga Europă. Unele facțiuni (precum Fratelli d’Italia) au ieșit din mișcări odinioară explicit neofasciste. Altele au îmbrățișat un set de viziuni extremiste, cândva considerate dincolo de limitele acceptabilului pe un continent încă în mare măsură definit de consensul liberal-democrat din secolul al XX-lea, născut din traumele celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, pe măsură ce popularitatea extremei drepte și numărul parlamentarilor lor aleși au crescut, partidele principale, tradiționale, au continuat să insiste că nu vor să formeze alianțe cu aceștia sau să le permită intrarea în guvern.
Dar acum, în secolul XXI, extrema dreaptă a Europei pare ferm hotărâtă să se înscrie în cultura politică mainstream și reflectă deja atitudini politice care nu mai sunt exprimate doar de o minoritate marginală.
Problema principală este că extremiștii ar trebui să reunească partide antieuropene din 7 țări într-o „internațională europeană” de dreapta. Aici încep problemele cele mari, pentru că majoritatea extremiștilor se întâlnesc într-un singur punct: aversiunea față de Europa. În rest, totul îi desparte.
Astfel, italienii lui Salvini ar dori foarte mult o repartizare a refugiaților în Europa, pe cote, ceea ce polonezii și maghiarii, de pildă, refuză în totalitate.
Apoi, italienii și occidentalii, în general, ar dori să condiționeze acordarea fondurilor europene către țările de est membre în UE în funcție de respectarea angajamentelor europene, inclusiv repartizarea refugiaților. În schimb, Matteo Salvini în Italia, precum anterior Viktor Orbán în Ungaria, ar fi gata de concesii față de Putin și Rusia, ceea ce Polonia refuză cu îndârjire.
La fel, italianul Salvini este foarte reticent față de extremiștii austrieci, care au pofte nemărturisite asupra Tirolului de Sud, în vreme ce, mai spre nordul Europei, naționaliștii flamanzi, danezi și olandezi îi detestă pe germanii din AfD, din rațiuni istorice.
Unele formațiuni extremiste europene au o viziune extrem de conservatoare asupra societății și drepturilor civile, altele – dimpotrivă. Unele promovează ultraliberalismul în economie – altele au o abordare socială aproape stângistă. Cu privire la problemele pe care extrema dreaptă le vede ca fiind cele mai importante în Europa – imigrația, criminalitatea imputată imigranților, societatea multiculturală, opiniile mai tradiționale despre familie – multe alte partide s-au adaptat acum la retorica dreptei, iar partidele extremiste și agendele lor au intrat în discursul politic curent. Ele par a deveni noua normalitate.
Iată, așadar, că nici astăzi valul populist transcontinental nu se concretizează, astfel încât spaima că extremiștii s-ar putea reuni așa ușor împotriva mult hulitei și dușmănitei Europe este cel puțin prematură.
