O samă de cuvinte: „Vrie” și „siaj”, sau despre franțuzirea reziduală a limbii
Comentariile din mass media și rețelele sociale în română privind violențele stradale din Franța în ultimele zile ne amintesc o lungă serie de termeni pe care Franța revoluționară i-a presărat prin multe limbi ale Europei, româna fiind, vreme de mai bine de un secol, o țintă privilegiată.
De pildă: „canalie” (canaille) și multe altele care țin de derivele sociale (vagabond etc.), până la „burghez”, unde, în mod poate nesurprinzător, rusa a păstrat varianta mult mai apropiată de franceză a lui “bourgeois” în acel “burjui” (буржуй) împotriva căruia scria cu talent și ură forțată Maiakovski.
Fenomen mai puțin remarcat: cu toată englezirea rapidă și forțată și accelerată a limbii, englezire care a dus până și la modificarea sintaxei în unele cazuri și la împrumutarea unor adverbe, cum e de pildă în vorbirea curentă a tinerilor, și nu numai, folosirea ca adverb a lui „ever” (cel mai bun film pe care l-am văzut „evăr”), cu toate astea, sub influența unor vorbitori și scriitori francofili mai în vârstă și mai conservatori, revistele culturale și limbajul pompos oficial, academic sau cultural s-au regăsit în ultimii ani împănate și de o serie de noi franțuzisme care nu erau folosite în trecut, ele neaparținând limbii și neexistând la scriitorii și umoriștii clasici, pentru că dacă ar fi existat, ele n-ar fi scăpat ironiei vreunui Caragiale.
Dar, la fel cum s-a întâmplat cu influența englezei, în cazuri de transfer de sens asupra unui cuvânt deja existent, cum a fost cu verbul “a aplica”, devenit sinonim nefericit cu “a candida” sau “a trimite o candidatură”, la fel unele franțuzisme au fost deturnate, deși existau deja în limbă, luând un sens pe care nu-l aveau în română.
Așa sunt de pildă „vrie” sau „siaj”. E greu de priceput sub ce imbold cineva poate să spună „a pornit în vrie" (en vrille) în loc să spună simplu „s-a prăbușit", sau că cineva “merge în siajul” (sillage) lui cutare, în loc să spună „pe urmele", căci asta înseamnă sillage în franceză, urmă sau dâră, cum e valul spumos lăsat în urmă de un vapor. Ca să nu mai vorbim de monstruozități lexicale create în română pe model franțuzesc, dar inexistente în franceză, precum „martiraj", pentru a spune martiriu. Tot așa, a fost deturnat sensul lui „marjă", despre care zic mai jos.
Alteori, franțuzirea ne readuce, prin contaminare și re-polenizare semantică, sensul inițial al unor cuvinte. De pildă, sub influența lui „ailleurs", „aiurea" a recăpătat în româna modernă un sens pe care îl pierduse: acela de "altă parte". De fapt, la origine chiar acesta era sensul, atât în "aiurea", cât și sensul echivalentului franțuzesc "ailleurs"... E același adverb/adjectiv, venind din "aliore", rămas din locuțiunea latină "in aliore loco" («în alt loc»), doar că în româna secolului al XIX sensul inițial se estompase sub influența adverbului-interjecție "Aiurea!", care poate avea și sens pur negativ, de lucru rău făcut (o lucrare aiurea sau vorbire aiurea).
La cronicari, în schimb, ca de pildă la Grigore Ureche, sensul e doar acela de "altă parte": -- «cunoscând Ștefan vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu»; sau: «boierii s-au așăzat acolo, la târgu și pre aiurea», sau iarăși: «nu aiurea au mers în gazdă, ci la odăile dorobanților».
Sub influența franțuzescului "ailleurs", vedem însă că astăzi „aiurea” își recapătă parțial sensul său inițial, ca în "oameni veniți de aiurea", adică: veniți din multe locuri nedefinite, deși chiar și aici adverbul „aiurea” păstrează o nuanță de derizoriu pe care nu o are în franceză.
Marjă și margine
Tot așa, ne-am săturat și de confuzia abuzivă dintre „marjă” și „margine”, care nu sunt deloc același lucru. Nu mai scrieți: „În marja reuniunii s-a discutat” (dosarele Epstein, intervenția în Irak, definiția termenului „marjă" etc), ci spuneți: „Pe/In marginea întâlnirii s-a discutat” etc. Adică: neoficial, în margine, în culise, incidental, accesoriu.
Marja in schimb e altceva decât marginea: „marja" unei foi de tipografie (termen tehnic), „marjă” de libertate (cât spațiu de manevră ai?), marjă de câștig la bursă.
„Marja” e un spațiu vag, potențial, ipotetic. „Marginea”, in schimb, e muchia sau limita concretă, fizică. Doar în franceză cele două sunt omofone, altminteri în marja mea de libertate retorică vă spun că unii sunt aduși la marginea exasperării când văd că se confundă „marjă” și „margine”.
În orice alte circumstanțe, "marja" este doar o pompozitate despre care se crede că ar aduce seriozitate discursului, ceva echivalent cu folosirea unor cuvinte precum „a lectura” în loc de simplul, omenescul, „a citi”.
Sigur, mulți trândavi semidocți sari imediat cu clișeul că “limba este un organism viu și în perpetuă schimbare”. Este vorba, în general, de aceiași oameni care urmează slugarnic noile reguli fanteziste ale dicționarelor de tip DOOM. Deși trebuie spus, cu toate rezervele, că și ei au parțial dreptate, dacă ne gândim la marșul forțat de franțuzire de după 1848, care a dus la limba română actuală.
Fără acea polenizare forțată, româna nu ar mai fi azi singura limbă care a preluat din franceză adverbe de timp precum “deja”, de stai să te întrebi cum se descurcau vorbitorii și scriitorii trecutului fără acest “deja” care a intrat până și în limbajul țăranilor, și-ți vine să te întorci la Grigore Ureche să vezi cum marca el un prezent anterior fără un asemenea adverb. Deja vorbirea devine mai complicată fără asta.
Iată, scoase deloc de aiurea, o serie de exemple care ne arată încă o dată că nu avem control asupra limbii, că noi suntem de fapt vorbiți de ea și că în realitate limba este cea care vorbește prin noi.
