VIDEO | Copilăria furată de deportările sovietice. Vera Cecan, aproape zece ani petrecuți în Siberia
Avea doar șase luni când a fost smulsă din casa părintească din Durlești și urcată, împreună cu familia, într-un tren care avea să-i ducă în Siberia. Era vara anului 1949. În vagonul supraaglomerat, fără aer și aproape fără apă, fetița a plâns până și-a pierdut cunoștința. Un gest al unui necunoscut avea să-i salveze viața, dar și să le aducă o șansă celorlalți deportați. Au urmat aproape zece ani de exil, o copilărie petrecută în sărăcie și o întoarcere acasă unde familia nu mai avea nimic. Vera Cecan își spune povestea în seria „Busola Memoriei”, difuzată la Moldova 1.
Un copil de șase luni, într-un tren spre Siberia
Vera Cecan nu își amintește ziua deportării. Era prea mică. A aflat mai târziu de la bunici cum militarii sovietici au venit în gospodăria familiei, i-au urcat pe toți într-o mașină și i-au dus la gară. Acolo, oamenii au fost înghesuiți în vagoane de marfă, fără să știe ce îi așteaptă.
În plină vară, călătoria a devenit un chin. Căldura era insuportabilă, apa și mâncarea lipseau, iar în vagoanele închise oamenii abia mai puteau respira. Fetița plângea neîncetat, până când a început să-și piardă cunoștința.
Un bărbat aflat printre deportați a reușit să atragă atenția mecanicilor de locomotivă, scoțându-și brâul de la pantaloni printr-o mică deschizătură a vagonului. Trenul a fost oprit, iar când mecanicii au văzut starea copilului, au permis întredeschiderea ușii. Tatăl Verei și un alt bărbat au fost puși să stea de pază, pentru ca nimeni să nu încerce să fugă.
Gestul a salvat-o pe fetiță și le-a adus aer proaspăt celorlalți oameni din vagon. Bunica avea să-i povestească ani mai târziu că, în acele clipe, nu mai avea putere nici să o țină în brațe.
„Te luam în brațe, te pupam, că nu erau icoanele atâta de pupate cât te...”, își amintește Vera Cecan cuvintele bunicii.
Pentru familie, supraviețuirea copilei a rămas o minune. Bunica îi spunea că Dumnezeu a trimis-o pentru a-i salva și pe ceilalți deportați.
Viața în Siberia: o baracă, puțin fân și multă suferință
Familia a ajuns în regiunea Tiumen, unde a fost cazată într-o baracă lipsită de condiții elementare. Nu aveau mobilier, iar pentru a putea dormi, părinții au adus fân din pădure și l-au întins direct pe pământ. Abia înainte de venirea iernii, bunicul a reușit să construiască o sobă.
„Pereții goi, pereții goi și atât. În ploșnițe, plini de păduchi, vă închipuiți în ce stare eram noi? Părinții plângeau într-o parte, noi, copiii, plângeam în altă parte și ne rugam lui Dumnezeu să fie alături”, povestește femeia.
Primii ani au fost marcați de lipsuri și de încercările familiei de a-și asigura hrana. Cu timpul, părinții au început să cultive cartofi și să crească animale, iar copiii au învățat de mici să muncească.
Vera mergea cu sora ei în pădure, unde culegeau fructe sălbatice. Mai târziu, au început să adune frunze pentru creșterea viermilor de mătase, din care familia putea câștiga bani. În ciuda condițiilor grele, au reușit treptat să-și întemeieze o gospodărie.
Dar nu toți membrii familiei au supraviețuit exilului. Unul dintre bunici a murit în Siberia și a fost înmormântat într-un loc mlăștinos, departe de satul natal.
Întoarcerea acasă: „Casa ne-au vândut-o”
În 1958, după aproape zece ani de deportare, familia a revenit la Durlești. Tatăl nu își dorea să se întoarcă, după suferințele prin care trecuse, însă mama nu putea renunța la gândul de a ajunge din nou acasă.
La întoarcere, au descoperit că gospodăria care le aparținuse înainte de deportare nu mai era a lor. Cu patru copii și un al cincilea pe drum, părinții au fost nevoiți să caute adăpost la rude.
„Sincer să vă spun, tăticul nu a vrut să vină înapoi. Tăticul cât a suferit aici, el nu a vrut să vină. Mama o mers la al cincilea copil numai ca să vină înapoi acasă. Și da, și am venit înapoi acasă și ce? Casa ne-au vândut-o. Când am venit noi înapoi, mama era gravidă de 7 luni, numai ca să vină înapoi acasă”, povestește Vera Cecan.
O vreme, familia a locuit într-un șopron amenajat în grabă. Părinții dormeau pe două lavițe, iar cei patru copii, pe un cuptor construit în încăpere. Tatăl a continuat să muncească departe de casă, revenind doar pentru scurt timp la sfârșit de săptămână.
Abia după câțiva ani au primit un teren pe care să-și ridice o nouă locuință. Au construit-o din lut și paie, cu ajutorul copiilor, care adunau materialele necesare de pe dealuri.
La 12 ani, muncea în loc să meargă în tabără
Întoarcerea acasă nu a însemnat și sfârșitul greutăților. Familia trebuia să-și refacă gospodăria, iar fiecare copil contribuia cum putea. Vera a început să lucreze de la 12 ani, la Grădina Botanică, unde aduna semințe.
În timp ce alți copii plecau vara în tabere, ea străbătea pe jos drumul din Durlești până la locul de muncă. Biletul de autobuz costa cinci copeici, bani pe care nu îi avea.
„Toți copiii la tabăra de pioneri se duceau, dar eu lucram la Grădina Botanică, strângeam sămânță de țaforlan”, își amintește femeia.
Privind în urmă, Vera Cecan spune că deportarea le-a schimbat pentru totdeauna viața. Părinții au încercat să-și ascundă durerea de copii, dar suferința nu a dispărut nici după revenirea acasă.
„Ei erau într-un șoc. Ei nu ne arătau, ei plângeau, dar pe ascuns”, povestește ea.
„Cu ce am greșit eu în fața Domnului?”
După atâția ani, Vera Cecan încă încearcă să înțeleagă de ce familia ei a fost pedepsită pentru simplul fapt că avea o gospodărie și muncea. Amintirile despre suferința părinților și a bunicilor continuă să o urmărească, iar povestirea acelor întâmplări îi răscolește durerea.
„Cu ce am greșit eu în fața Domnului că am trecut prin așa foc și pară? Iată asta pe mine mă doboară: cu ce am greșit eu în fața Domnului, un copil de jumate de an?”, se întreabă femeia.
În ciuda tuturor celor trăite, Vera Cecan spune că nu și-ar dori ca altcineva să treacă prin asemenea încercări. Pentru generațiile de astăzi, mesajul ei este despre respectul față de oameni, indiferent de naționalitate, și despre dragostea pentru locurile natale.
„Moldova a noastră, casa... cum să spun, casa părintească a noastră și noi trebuie să o iubim într-așa mod încât să nu fie nimica rău, să fie numai bine, să nu fie lacrimi, să fie numai zâmbete și să ne stimăm unul pe altul.”
Povestea Verei Cecan face parte din seria documentară „Busola Memoriei”, difuzată la postul public de televiziune Moldova 1. Episoadele pot fi urmărite miercuri, joi, vineri și sâmbătă, începând cu ora 21:50.
CITIȚI ȘI:
