Corespondență Dan Alexe | Noul „Mare Joc”: Cum Europa caută să se plaseze strategic în Caucaz și zona Mării Negre
Un întreg balet diplomatic european se desfășoară în aceste zile în jurul bazinului Mării Negre, regiune strategică atât pentru UE, cât și pentru NATO, și care e parte din ceea ce politologii de acum un secol numeau deja „Marele Joc” („The Great Game”).
Astfel, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-a întâlnit miercuri 1 iulie, la Baku cu președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, la o zi după ce șefa diplomației UE, Kaja Kallas, împreună cu comisarul pentru migrație Magnus Brunner și Marta Kos, responsabilă cu extinderea UE, au discutat, marți 30 iunie, cu autoritățile turce, la Ankara.
Joi, 2 iulie, Ursula von der Leyen se află la Erevan, unde va dezvălui un pachet de măsuri comerciale speciale pentru Armenia, oferind țării acces preferențial la piața UE, similar cu cel al Ucrainei și R. Moldova, și contribuind la consolidarea economiei acesteia împotriva amenințărilor rusești… dar și azere, dacă nu chiar turcești.
În privința Turciei, Bruxelles-ul dorește să consolideze legăturile cu un aliat major al NATO explorând modalități de eliminare a barierelor comerciale, promovare a integrării economice și o îndreptare către o aliniere strategică mai strânsă în contextul războaielor din Orientul Mijlociu și Ucraina.
NATO în centrul atenției
Însă și NATO rămâne în centrul atenției. Cu războaie care fac ravagii în Ucraina și Orientul Mijlociu - și Europa fiind hotărâtă să evite orice controversă în timpul summitului NATO din 7-8 iulie - discuțiile cu Turcia se concentrează pe modul de consolidare a legăturilor, mai degrabă decât pe formularea de cereri de aderare.
Printre altele, trebuie așadar pregătit terenul pentru summitul critic al NATO de săptămâna viitoare, care va avea loc la Ankara, în Turcia.
Marele Joc (the „Great Game”)
Marele Joc (the „Great Game”) a fost acea lungă înfruntare geostrategică, în Asia, prin care Imperiul Britanic și cel țarist au căutat, de-a lungul sec. XIX și până în sec. XX, să-și contra-balanseze reciproc influența în Asia Centrală, Caucaz, Iran și până în India. „Marele Joc” s-a încheiat ca un meci nul, odată cu războaiele mondiale ale sec. XX și decolonizarea.
Aici s-ar putea citi cu folos acel monument al literaturii colonial-masonice care a fost „Kim” al lui Kipling, cititorul neputând să nu savureze frumusețea desuetă a eforturilor filologice ale militarilor britanici din Indii, care studiau limbile locale, scriau gramatici și dicționare și parcurgeau munții Hindukush cu pasul, măsurând distanțele fără să dea impresia că spionează și cartografiind în cap teritoriile necunoscute, fără hârtie și creion.
După prăbușirea URSS-ului, un nou „Mare Joc” a fost declanșat odată cu căpătarea independenței Azerbaidjanului, mare furnizor de hidrocarburi, și a Georgiei și Armeniei, cu poziții geostrategice extrem de importante. La Bruxelles a apărut viziunea unei Europe interconectate, traversată de rețele de energie care nu ar ține seama de frontiere și care ar include, pe lângă țările membre în UE, partenerele estice, apoi Norvegia și Turcia, ba o vreme era chiar prevăzută și Rusia europeană.
Uniunea Europeană visează astfel de peste trei decenii să pună la punct rețele directe de aducere a gazului și petrolului din Azerbaidjan, ca să nu mai depindă de Rusia, însă până acum cursa a fost pierdută sistematic în favoarea SUA și a Marii Britanii. Deja în anii 1990, UE a investit sume uriașe pentru a repara infrastructurile din Azerbaidjan și Georgia (proiectele TRACECA și INOGATE), sperând să convingă regimul azer să accepte o apropiere de Europa și un transport direct al gazelor și petrolului. In schimb, după ce a încasat fonduri uriașe de la Bruxelles, Azerbaidjanul a acceptat contraoferta americană, în virtutea căreia principala conductă azeră traversează astăzi Turcia și merge spre Marea Mediterană.
Apoi, proiectul de conductă de gaz dinspre Azerbaidjan luat în considerare de Comisia Europeană a devenit mult mai puțin ambițios. El nu conținea din start mai nimic care să menționeze protecția mediului și, la fel, s-a lăsat cu totul deoparte natura represivă și autocratică a regimului dinastic din Azerbaidjan.
Deja acum mai bine de un deceniu, un alt președinte al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, efectua vizite oficiale in Azerbaidjan si Turkmenistan, țări cu regimuri la fel de autoritare ca cel din Belarus sau Rusia, unde oficialii europeni nu au făcut niciodată vreo aluzie la situația drepturilor omului, ci doar au vorbit întotdeauna de la Baku despre importanța strategică a acelor potențiali furnizori de gaz ai Europei.
Comisia Europeana propusese o serie de lucrări de infrastructura care ar fi trebuit să ducă la diversificarea surselor de energie. Pentru Europa de sud fusese prevăzut un Coridor al Gazului, proiectul Nabucco, prin care ar fi circulat gazul din Azerbaijan, Turkmenistan, Irak si din Orientul Apropiat, proiect la rândul lui eșuat. Uniunea Europeană căuta astfel sa se poziționeze in regiunea Asiei Centrale si a Orientului Apropiat, anticipând momentul in care guvernele din acea zonă vor deveni „respectabile”. Acum, noua mantră la Bruxelles este așa-numitul «Coridor Mijlociu» - o nouă rută comercială care ar merge din Asia și Caucaz către Europa, ocolind Rusia. Iar înalții funcționari ai Comisiei UE de la Bruxelles sunt iarăși figuri strategice în noul «Mare Joc»: o rețea compactă și extinsă de conducte și cabluri de electricitate care ar asigura autonomia energetică a continentului.
Turcia, eternul candidat
Rămâne o chestiune de echilibrare: candidatura Ankarei la UE a fost înghețată ani de zile, în timp ce guvernul lui Erdoğan se confruntă cu critici din partea grupurilor pentru drepturile omului cu privire la tratamentul aplicat unor personalități politice precum primarul Istanbulului, Ekrem Imamoğlu, care se află în închisoare din martie 2025 pentru acuzații de corupție pe care le neagă.
UE curtează însă de multă vreme Turcia, etern candidat. Turcia a primit statutul de candidat în 1999 și a început negocierile în 2005, înainte ca întregul proces să intre ulterior într-un impas aproape total de două decenii încoace. Turcia a semnat un acord de asociere cu UE încă din 1963. Șaizeci de ani mai târziu, și în ciuda faptului că negocierile directe, pe capitole, au început încă din 2005, nu au fost deschise pentru negogieri decât 13 capitole din 35 și nu a fost închis decât unul singur: știința și cercetarea.
Relațiile Turciei cu UE se răciseră însă considerabil în ultimii an, în urma reprimării violente de către regimul lui Recep Tayyip Erdogan a tuturor manifestațiilor de protest. La fel, discursul politic al premierului turc a devenit în ultima vreme tot mai naționalist și anti-occidental, mulți oficiali turci declarând chiar că Europa are mai multă nevoie de Turcia decât Turcia de Europa.
Tot așa, oficialii turci se plâng că negocierile sunt doar un joc de fațadă și că în realitate UE nu caută decât o amânare nesfârșită, nedorind să primească peste 70 de milioane de musulmani. Mulți politicieni europeni au sugerat în repetate rânduri că Turcia ar trebui să se mulțumească cu un statut special vizavi de Europa, în loc să caute să devină membru plin.
În același timp, nici atitudinea Turciei nu e lipsită de paradoxuri și ambiguități. Astfel, Turcia refuză orice contact cu Ciprul, țară din UE, inclusiv economic, neluând în seamă paradoxul care constă în a refuza să recunoști existența unui membru al clubului din care vrei să faci parte.
